Povestea Vrancei

Demult, pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, pe când Țara Românească nu era unită încă și ținuturile Munteniei și Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieșii lui Ștefăniță și armata turcească care năpădise ca frunza și iarba pe pământul Moldovei.
Bătălia a fost aprigă și, din cauza numărului prea mare de dușmani față cu oastea lui Ștefan, moldovenii au căzut biruiți.
Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din fața puhoiului vrăjmaș, ca să nu fie prins și, rătăcind singur prin munți, a ajuns pe valea Putnei.
Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă ca în vremea de astăzi și nici locuri goale și dealuri chelbașe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot și abia unde și unde câte un pâlc de case se găseau înșiruite și ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiș cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toți ciobani care-și pășunau oile prin golurile și poienile munților.
După atâta umblătură prin codri, nimeri, prin asfințitul soarelui, la o casă de pe dumbrava Bârseștilor.
Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă, pe prispa casei.
— Bună ziua, bătrânico, zise voievodul, descălecând și legând calul de țâțâna porții.
— Bună să-ți fie inima, voinice, răspunde blând bătrâna, care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoștea cine este.
— Fă bine, mătușică, de-mi dă ceva de mâncare și lasă-mă să mă odihnesc puțin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea!
Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa și îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă și brânză de oi, repezindu-se apoi la coșar de așeză armăsarul la iesle.
Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se așezase pe o laviță, așa îmbrăcat cu sarica, cum se afla, și ațipise, căci, după cum se cunoștea pe trăsăturile feței, era tare obosit.
Îl privea acum nedumerită baba și nu înțelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai și cu fața rumenă și frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceștia, unde doar numai mocanii de aici sălășluiau în voie cu oile lor, fără să tulbure cineva liniștea.
Tot uitându-se așa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostășești de domn, cusute în fireturi și aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puțin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.
Îndată își dădu cu ideia că nu poate fi altul decât Ștefan-Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită și alungată, iar el s-a retras în munți.
Fără să mai stea pe gânduri, porni în fugă până la stâna din vale, ca să-și vestească feciorii, lăsând pe Ștefan-Vodă singur, să se mângâie cu somnul.
Baba avea șapte feciori voinici, tot unul și unul, nalți, spătoși și vânjoși, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei își pusese acum nădejdea și, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând și, răscolind ținutul Vrancei, să strângă pe toți voinicii plaiului acesta, cu care Ștefan să pornească la luptă și să alunge pe turci din țară.
De cuvânt, feciorii babei, toți șapte, se răspândiră în șapte părți ale Vrancei, buciumând pe văi și dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvei.
Dimineața, când baba își văzuse feciorii venind, deschise larg ușa de la odaia în care se afla Ștefan-Vodă și, voioasă, îi zise:
— Măria ta, nu fii întristat! Scris este că un așa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna dușmanului. Ia te uită cum îți vin ostașii cu care vei învinge lifta păgână!
Ștefan ieși în prag și rămase mirat când văzu curgând din toate părțile cete de voinici înarmați cu lănci și arcuri, coase și topoare ce străluceau în razele soarelui de abia răsărit.
— Dar de unde sunt acești voinici, bătrâno, și cine i-a adunat așa?
— Sunt plăieșii Vrancei, Măria ta, și vin cu toții ca să pornești cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit asară și știam că oastea ți-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei șapte feciori ce-i am și, uite, până dimineață ți-au strâns oaste nouă în loc, toți voinici și dornici de luptă.
Apoi, chemându-și feciorii lângă ea, urmă:
— Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavăl și cu Nistor. Toți sunt feciorii mei și acum ți-i dau Măriei tale. Cu ei și cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă și, cu voia lui Dumnezeu șoimanul, vei scoate pe dușmani din țară.
Voievodul, înveselit acum, privea mândru la oștenii aceștia adunați în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi întorcându-se către babă îi zise:
— Dar cum te numești, bătrâno?
— Tudora Vrăncioaia.
— Să trăiești, mătușă Tudora, și Dumnezeu să-ți dea sănătate pentru sprijinul și dragostea de țară ce arăți.
Apoi, îmbărbătându-și oastea adunată, plecară cu toții peste dealuri și, străbătând codrii la vale, izbiră în coastă pe vrăjmași.
Toți s-au luptat voinicește. Ștefan-Vodă era printre cei dintăi, înconjurat de flăcăii Vrăncioaiei care se luptau ca niște lei, lovind în dreapta și în stânga tidvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroșind pământul.
Și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ștefan a învins și de data asta pe turci, izgonindu-i din țară afară.
Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu și veseli cu ostașii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei șapte feciori ai Vrăncioaiei și le zise:
— Flăcăi, cu voi am câștigat izbânda și am alungat pe vrăjmași. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau țara. Sunteți vrednici de răsplată domnească.
Iată, voi sunteți șapte frați, iar în Vrancea sunt șapte munți. Ai voștri să fie în veci, cu văi, ponoare și tot ce se află acolo! Întoarceți- vă dar înapoi în codrii voștri și să-i stăpâniți sănătoși, din neam în neam! Iar mamei voastre duceți-i multă sănătate din partea voievodului Ștefan, care la vreme de strâmtoare a găsit la casa ei pat pentru odihnă și brațe vitejești de luptă.
Le făcu ocolniță* pe piele de vițel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrăncioaiei ajunseră stăpânii munților Vrancei, de la Trotuș până în valea Bâsca, a Buzăului.
Și de atunci, fiecare din cei șapte frați, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au așezat la poalele munților, întemeindu-și fiecare sate după numele lor: Bodești, Spirești, Negrilești, Bârsăști, Spulber, Păulești, Nistorești etc.
* Ocolniță — hartă indicând hotarul moșiei

Sursele:
De la Dragoș la Cuza vodă. Legende populare românești. Antologie, prefață și note de V. Adăscăliței. Colecția Biblioteca pentru toți. Editura pentru literatură, București, 1966;
Legende populare românești. Legende istorice. Antologie de Tony Brill. Editura Minerva, București, 1970;
Din legendele românilor. Selecție de Delia Damirescu. Editura Ion Creangă, București, 1990;
Legende populare românești, biblioteca școlarului, Editura Litera 2002, Selecție Constantin Dragomir.

De  2 515 ori vizualizată în total, 2 vizualizări ale paginii, de astăzi.  Total vizualizări site: 710 086 începând cu 16.05.2013

Post a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *


six − = 4