u oastea lui venise odată Mihai Viteazul până-n părțile noastre și se înșirase oastea pe coastă. Iar Mihai întinsese o masă mândră cu mai-marii oștirii și acolo grăiau căpitanii lui, tot ridicând și ciocnind paharele.
— Să trăiești, Măria ta, și să stăpânești de-acu’ țara numa-n pace și noroc! Ca iată, pe turci i-am bătut și pe tătari așijderea, iar aici, la munte, chiar dușmanii să vie, iute-iute le luăm piuitul.
Mihai le mulțumi, îi lăudă pentru isprăvile lor și le spuse să aibă totdeauna nădejde-n Dumnezeu, că el e mare și puternic, apoi îi rugă frumos să puie oastea-n rânduială, de pază, că el vrea să ațipească puțin.
Zis și făcut.
N-apucă însă să adoarmă domnul, ca de când m-apucai să vă spun, și iată din vale venea în goana mare o oaste de tătari. Erau mulți ca frunza și veneau în grabă, chiar spre muntele Pleașă.
Apoi, cum zăriră oastea lui Mihai, tătarii sloboziră un tun. Căpetenia tătarilor însă, ca mai-marele lor, se afla mult mai devale, în Priboiu, și d-aia Mihai, când pricepu ce și cum și văzu atâta liotă de lifte păgâne, ce se gândi: „Mare ești, Doamne. Da eu, numai cu mâna asta de oameni ai mei, n-o să pot răzbi repede. Să văz. Oare n-oi găsi vreun mijloc?“
Și tot socotindu-se Mihai, odată chemă pe un ostaș d-ai lui și-i poruncește:
— Du-te repede acolo devale, în lagărul tătăresc, la Priboiu. Acolo să dai hârtia asta în mâna căpeteniei tătarilor. Ai înțeles?
— Înțeles, Măria ta, zice ostașul și se duce ca vântul, iar vodă se întoarce către boieri și le spune:
— Știți ce-am scris în hârtie?
— Ce?
— Le-am scris să nu vie la luptă acum, ci mâine, să ne încercăm puterile.
— Păi o să fie așa de proști?
— Să-i vedeți.
Așa. Ostașul s-a dus în tabăra tătărească și a dat hârtia cu pricina. Iar tătarii, când au văzut, nu-și găseau locul de bucurie. „O să ne mai odihnim o noapte și o să aibă vreme și ajutoarele să vină!“
În vremea asta, Mihai punea de închidea muntele și oprea Dâmbovița, punând și stăvilar. Așa, apa venea în susul Dâmboviței, dincolo de stăvilar, mare, mare, să poată umbla o mie de mori.
Când văzu asta, Mihai, care era cu toți ai lui pe munte, se odihni în pace și dormi fără grijă.
Așa. Cum se ivi ziua următoare, tătarii, care se înmulțiseră și erau câtă frunză și iarbă, plecară pe Dâmbovița în sus, să se bată cu oastea lui Mihai, cum le fusese vorba.
Dar au cercetat ei încoa, încolo, în sus și-n jos, fără să-i dea de urmă, că oastea românească era sus pe munte și nimeni nu le putea arăta cărarea pe unde să urce acolo.
Și au tot cercetat. Acu, aproape de Cetățenii-din-Vale era un cârciumar care se chema Baciu. Au început tătarii să-l strângă-n chingi și să-l cerceteze.
— Unde este, măi, Mihai? Că hârtia i-am primit-o, dar oastea nu i-am văzut-o.
— Este, zise Baciu, când văzu că nu mai scapă, este sus pe Piatră, cu toată oastea, strânsă buluc, ca o ceată. Dacă vă luați acum la luptă, măi tătarilor, n-ați câștiga nimic. Dar ascultați-mă pe mine.
— Cum?
— Opriți oștirea la noapte, că le câștigați pe toate.
Tătarii, și acu proști de dau în gropi, ascultară de povața lui Baciu și se opriră la Cetățenii-din-Vale, fără să-și dea cu socoteala de planul lui Baciu.
Le spusese așa, ca să fie timp și mai îndelungat, să se strângă și mai multă apă în susul stăvilarului.
Așa. Iar Baciu se urcă sus pe Pleașă la Mihai, care își făcuse divan chiar pe valea lui Coman.
— Doamne, Măria ta! Fii pe pace de-acu; pe tătari i-am mai oprit o toană.
Și atunci când Mihai socotea că tătarii toți sunt tăbărâți, odată a ridicat stăvilarul și a dat drumul apelor.
Pe urmă!
Ca pe multe mi-i ducea la vale Dâmbovița pe toți tătarii. Îi luase tocmai pe când ei dormeau fără grijă. Până la ziuă nu s-a mai aflat nici un picior de tătar prin împrejurimi. Ba să nu mint; ieșea câte unu, la mal, umflat și înțepenit pentru totdeauna.
Și iacă… așa s-a descotorosit Mihai Viteazul și de tătari.
Sursele:
De la Dragoș la Cuza vodă. Legende populare românești. Antologie, prefață și note de V. Adăscăliței. Colecția Biblioteca pentru toți. Editura pentru literatură, București, 1966;
Legende populare românești. Legende istorice. Antologie de Tony Brill. Editura Minerva, București, 1970;
Din legendele românilor. Selecție de Delia Damirescu. Editura Ion Creangă, București, 1990;
Legende populare românești, biblioteca școlarului, Editura Litera 2002, Selecție Constantin Dragomir.
